Hotărâri CEDO

Prin decizia de inadmisibilitate din 3 decembrie 2013 din cauza Marinel Costuț împotriva României (cererea nr.41547/08) s-a constatat neîncălcarea de Statul român a prevederilor art.6 din Convenție, în ce privește dreptul de acces la o instanță în cazul respingerii, pentru lipsa calității procesuale active, a unui acțiuni formulate de un angajat, prin care se contestau în mod direct în instanță prevederile unui contract colectiv de muncă.

Prezentarea deciziei

Printr-o acțiune introdusă la 19 septembrie 2007, reclamantul, vatman, angajat al societății de transport public local din municipiul Arad, a solicitat anularea a șase articole din contractul colectiv de muncă în vigoare în cadrul unității.

Acest acord colectiv, aplicabil pentru anii 2006-2007, a fost încheiat între conducerea societății, sindicatul majoritar L., sindicatul minoritar P. și trei reprezentanți ai angajaților care nu erau membri de sindicat.

Invocând dispozițiile art.24 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, care interzicea negocierea la nivel de unitate a unor drepturi inferioare celor convenite în contractele colective încheiate la nivel național, reclamantul, membru al sindicatului P., a solicitat instanței să constate nulitatea acestor clauze. A arătat că dispozițiile în cauză i-au cauzat un prejudiciu patrimonial, din moment ce stabileau remunerația și alte beneficii sociale pentru vatmanii societății de transport din Arad la un nivel semnificativ mai mic decât cel stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel național pentru societățile de transport local, în vigoare pentru anii 2007-2011.

În acest sens, a argumentat că, în contractul colectiv la nivel local, salariul maxim al vatmanului era de 700 RON, în timp ce în contractul colectiv la nivel național se prevedea un minim de 775 RON. Spre deosebire de contractul colectiv la nivel național, contractul colectiv la nivel de unitate prevedea un număr limitat de zile de concediu și suprima sau scădea cu mai mult de jumătate cuantumul primelor de vacanță, pentru munca de noapte și pentru lucrul prestat în zilele declarate libere.

Printr-o sentință pronunțată la 15 noiembrie 2007, Tribunalul Arad a respins acțiunea, pe motiv că nici reclamantul și nici sindicatul minoritar P., al cărui membru a fost, nu erau părți ale contractului colectiv la nivel de unitate. Invocând prevederile Legii privind contractul colectiv de muncă și cele ale Codului civil, care dispun că aceste contracte încheiate cu respectarea dispozițiilor legale se impun întocmai ca și legea pentru părțile lor, instanța de judecată a considerat că numai societatea și sindicatul majoritar L. aveau calitate procesuală activă în cauză și că, prin urmare, numai acestea aveau dreptul de a contesta în instanță clauzele contractului colectiv de muncă.

În plus, instanța a constatat că societatea locală nu era obligată să respecte contractul colectiv încheiat la nivel național, dacă aceasta nu semnase contractul.

Reclamantul a formulat recurs, invocând încălcarea dreptului de acces la o instanță pentru a contesta dispozițiile nefavorabile ale contractului colectiv de muncă ce i se aplica.

Printr-o decizie irevocabilă din 27 februarie 2008, Curtea de Apel Timișoara a menținut soluția primei instanțe. Instanța a subliniat că interesele angajaților erau apărate de sindicatul reprezentativ majoritar, și anume sindicatul L., așadar reclamantul nu avea dreptul să conteste în instanță clauzele contractului colectiv de muncă. Având în vedere această concluzie, Curtea de Apel Timișoara a considerat că nu era necesar să ia în considerare aplicabilitatea contractului colectiv încheiat la nivel național și pentru societatea locală de transport din Arad.

Reclamantul a invocat încălcarea art.6 din Convenție, arătând că în cauză a avut loc o ingerință nejustificată în dreptul său de acces la o instanță, ca urmare a refuzului instanțelor judecătorești naționale de a examina temeinicia cererii de anulare a prevederilor pretins nelegale ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.

Curtea a reiterat faptul că dreptul la o instanță nu este unul absolut (Golder c. Regatului Unit, hotărârea din 21 februarie 1975, par.36), ci presupune limitări permise în mod implicit, inclusiv privind admisibilitatea unei căi de atac, care necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului, care are în această privință o anumită marjă de apreciere (Ashingdane c. Regatului Unit, hotărârea din 28 mai 1985, par.57). Aceste limitări nu restrâng accesul deschis unui justițiabil într-o asemenea manieră încât să fie afectată esența dreptului de acces la un tribunal. Ele trebuie să urmărească un scop legitim şi să existe proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate (a se vedea Fayed c. Regatului Unit, hotărârea din 21 septembrie 1994, par.65, Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit, hotărârea din 13 iulie 1995, par.59, și Bellet c. Franței, hotărârea din 4 decembrie 1995, par.31).

În această cauză, Curtea reține că, după ce a constatat inadmisibilitatea acțiunii reclamantului din cauza lipsei dreptului de acționa în instanță clauzele unui contract colectiv, instanțele naționale nu au mai examinat temeinicia argumentelor sale. Prin urmare, situația reclamantului poate fi văzută ca o limitare a dreptului de acces la un tribunal, garantat de art.6 par.1 din Convenție.

Curtea a constatat că ingerința era conformă cu prevederile Legii nr.130/1996 și ale Codului civil, astfel cum erau interpretate de instanțele judecătorești naționale, care permiteau doar părților semnatare să conteste clauzele contractelor colective de muncă.

În ceea ce privește scopul acestei limitări, Curtea a reiterat faptul că dreptul la negocieri colective cu angajatorul este unul dintre elementele esențiale ale dreptului unui angajat de a constitui și de a se afilia la sindicate, pentru apărarea intereselor sale, astfel cum este prevăzut în art.11 din Convenție. Pentru sindicate, negocierea colectivă și încheierea de contracte colective sunt mijloace esențiale pentru a promova și proteja interesele membrilor lor (Demir și Baykara c. Turciei [MC], nr.34503/97, par.154 și 157).

În acest context, Curtea a considerat că, în cazul în care acordurile colective între partenerii sociali ar putea fi contestate în instanțele de judecată de către angajați, în mod individual și, prin urmare, să devină astfel inaplicabile, unul dintre elementele inerente ale dreptului de a se angaja în activități sindicale, garantat prin art.11 din Convenție, ar putea fi mult restrâns sau golit de conținutul său.

În cele din urmă, în ceea ce privește proporționalitatea restrângerii dreptului de acces la o instanță, Curtea a reținut că reclamantul nu era lipsit de orice posibilitate de a-și apăra pe cale judiciară drepturile sale patrimoniale. În această privință, Curtea a observat că, în temeiul art.281 și următoarele din Codul muncii, reclamantul avea posibilitatea de a introduce o acțiune împotriva angajatorului său, prin care să conteste clauzele contractului individual de muncă, ce ar fi fost, în opinia sa, contrare contractului colectiv de muncă la nivel național. Cu toate acestea, reclamantul a ales să conteste în mod direct contractul colectiv, expunându-se riscului ca acțiunea sa să fie respinsă, fără examinarea fondului.

În lumina celor de mai sus, Curtea a considerat că reclamantul nu a suferit o ingerință disproporționată în dreptul său de acces la un tribunal. Ca atare, plângerea reclamantului este în mod vădit nefondată, motiv pentru care a fost respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art.35 par.3 şi par.4 din Convenţie.

,